vendredi 28 novembre 2008

Vreau să fiu cetăţean român!

Câteva constatări, mai întâi de toate. Nu sunt la curent cu ce se întâmplă în România, sunt prost informată – mai degrabă puţin informată – şi sunt părtinitoare.
Dar uite ce mi s-a întâmplat zilele astea! Mica şi temătoarea studentă română venită la Paris la marea şcoală de ştiinţe politice care domină un bulevard întreg în plin centru parizian, se contrazice cu o juristă americană, profesoară de drept American la şcoala cu pricina. Tema de foc: cum te adoptă sau nu societatea franceză pe tine, străin, şi e sau nu legitim să devii cetăţean francez dacă nu vorbeşti limba franceză.
Ea susţine că da, eu zic net, nu.
Argumentele ei: plăteşte impozite, are o slujbă, se descurcă vorbind mereu în limba ei natală, de ce să nu primească cetăţenie?
Argumentele mele: a fi cetăţean e în primul rând un statut politic. Or corpul politic care este societatea franceză decide să primească sau ba un nou membru în funcţie de nişte criterii clare. Nu e vorba decât despre mici (sau mari) dovezi de loialitate şi de capacitate de a participa. Noul cetăţean primeşte drepturi politice; ce oferă el în schimb? Cu ce se diferenţiază el de un simplu rezident? Poate că vorbind limba franceză arată că poate, la o adică, sa ia în mână un buletin de vot şi o ştampilă şi să exprime o opţiune politică teoretic conştientă. In faţa cabinei de vot se face o selecţie destul de evidentă între analfabeţi şi oamenii care ştiu să citească. Iar neînţelegerea limbii e, până la urmă, echivalentă cu analfabetismul pentru situaţia dată.
Aş mai adauga din enervare că a le vorbi francezilor în altă limbă, a fi străin în ţara lor şi a le impune să îţi răspundă în orice nu este limba franceză îmi pare un mic gest ce aminteşte net de colonialism. Hai să le impunem băştinaşilor engleza, că oricum noi nu ne coborâm să le înţelegem cultura! In plus, dacă un bosniac ar avea acelaşi raţionament, ar rămâne, probabil, fără pâine la alimentara şi fără ţigări la tutungerie. Francezului nu prea îi place să se înţeleagă prin semne, ca maimuţele.
Vorbesc limba franceză, locuiesc în Franţa cu acte în regulă (la propriu şi la figurat!), sunt cetăţean român, dar nu pot vota. Nu pentru instituţiile franţuzeşti; nici nu mă interesează. Nu pot vota pentru Parlamentul României. Paradoxul Numărul Unu: un anumit număr de forme legale îmi sunt cerute pentru a locui în Franţa şi le am pe toate. Cum nu doresc să lucrez pe teritoriul francez ci doar să studiez, numărul actelor este minim. Si totuşi, statul român îmi pretinde alte acte pentru vot. Nu le am, nu sunt recunoscută ca rezidentă franceză, nu pot vota.
Deci un student care învaţă în Paris, asumându-şi doar statutul de student şi nimic mai mult, NU este are, în fapt, drept de vot.
Americanca mutată în Paris pentru că oraşul e mai sigur decât ol’ Philly’ vrea să fie cetăţean francez. Eu nu. Eu vreau să mi se dea voie să fiu cetăţean român!

jeudi 13 novembre 2008

Despre Paris nu pot spune decat Bruxelles



Billie Holiday - Blue Moon
Asculta mai multe audio Muzica »

Scriam in metrou, pe un capat de hartie, ca mutatul intr-o tara straina, cu o limba straina, cu oameni straini, e ca o amputare… a sinelui. Sigur, de notat ca in metroul asta puteam scrie fara ca oamenii de langa mine sa se uite peste umar la ce scriu. Si daca ar fi facut-o, tant mieux, n-ar fi inteles nimic.

Nu e ca o amputare. E aproape ca o amputare. Pentru ca nu iti amputeaza nimeni niciodata un picior sau o mana, o claviculta, un deget, indexul sau degetul mic, putin conteaza – si totusi conteaza – decat daca suferi un accident. Or din tara ta nu pleci niciodata accidental.

A fost un accident, total neprevazut, subit, neaşteptat, ca m-am hotarat eu ca mi-ar sta mai bine studiind in alta tara? Evident neverosimil. Si totusi...

Poate ca ar fi cazul sa citesc ceva mai multa sociologie – mai degraba decat psihologie – despre luarea deciziilor. La sociologie du choix. Am scris “si totusi”, un fel de then again care pentru mine are alte conotatii.

[...]

Simt amputarea pentru ca abia am ajuns aici si nu am avut eu timp sa imi cumpar lingurile mele si sa primesc in dar cactusi sau sa contorizez cateii si sotiile vecinilor. Mi-am cumparat o patura si o cratita. Incep sa ma obisnuiesc. Un singur lucru imi lipseste. Flagrant. Limba romana. Si inca nu am inceput sa o pun in plan secund, pentru ca o vorbesc destul de des.



























dimanche 23 mars 2008

Balayer pour toujours


Plus de photos spectaculaires, juste un état d’âme, un album photo personnel, qui m’a amené jusqu’aux racines de mon adolescence, jusqu’aux petits rêves de lycéenne et aux histories qui semblent tellement lointaines aujourd’hui. Je lisais sur ce parc il y a bien une dizaine, une quinzaine d’années. C’était des romans fulminants qui brisaient tout souffle et tout soupir.

De surcroit, je me rappelle La Medeleni, Ionel Teodoreanu. Je n’avais plus de 11-12 ans quand je le lisais comme consolation après avoir fini toutes les expéditions tumultueuses où m’amenaient chaque après-midi jusqu’à minuit les ciresari.

Je lisais là-bas sur Dănuţ, sur Monica, sur Potemkine et Kami-Mura, sur Iasi, sur la splendide Moldavie qui tissait petit à petit un mirage extraordinaire. Je voulais y arriver de toute mon âme, trouver toutes les cerises, les rayons de soleil, les promenades et le soufflement si tendre, si gentil, du vent. Lorsque je m’y suis rendue, j’ai été bien frappée par le désuet de l’image que j’avais sur tout ce qui est moldave. Pas de cerises, pas de bonhomie.

En fin, Dănuţ arrive à Bucarest. Moi, j’y étais déjà presque depuis toujours. Un Bucarest tellement francophone et prometteur, aux bâtiments baroques ( ?! – c’est comme ça que je lui avais façonné l’image à cet époque) se découvrait pas par pas à la rencontre de deux boulevards assez poussiéreux – Reine Élisabeth et Schitu Măgureanu. Il y a la tour du bâtiment Bulandra qui rappelle de loin que c’est où commence ce petit périmètre d’histoire. Il y a ensuite un balcon en fer forgé qui semble se balancer à gauche et à droit chaque fois que les locataires toussent. Peu importe, il est là depuis toujours et j’ai été éprise de ce petit endroit balanceur au long de mes quatre années de lycée. Je le regardais de la mansarde de Gh. Lazăr et je souriais discrètement : c’était un remerciement souriant pour le privilège de me trouver là-bas ; c’était ensuite le rappel des histoires amoureux de Dănuţ qui auraient dû se dérouler justement dans ce bâtiment, m’imaginais-je.

Bref, Cismigiu.

C’est moi qui l’ai rempli d’histoires. Comme la ville toute entière, si laide qu’elle soit.

~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~


#Promenade, quitant TEDU 007

# Vue lyceenne vers le parc
#Avant les resultats du bac


#Ecrivant des histoires sur une banque, automne 2006
# En attendant.Mais qu'est que j'ai eu a *&^% la? Il vaudrait mieux partir. On peut pas atteindre pour toujours. automne 2006
#"Cred in Mos Craciun", decembre 2005
#Promenade volens-nolens, en me rendant a la BCU



#Juste avant un cours d'histoire politique
#Avant les resultats du bac

#Fevrier 2007, vacances et syllabus "Partis politiques" fotocopie

#Apres un cours d'histoire politique, automne 2006


dimanche 9 mars 2008