Despre Paris nu pot spune decat Bruxelles

Billie Holiday - Blue Moon
Asculta mai multe audio Muzica »

Scriam in metrou, pe un capat de hartie, ca mutatul intr-o tara straina, cu o limba straina, cu oameni straini, e ca o amputare… a sinelui. Sigur, de notat ca in metroul asta puteam scrie fara ca oamenii de langa mine sa se uite peste umar la ce scriu. Si daca ar fi facut-o, tant mieux, n-ar fi inteles nimic.

Nu e ca o amputare. E aproape ca o amputare. Pentru ca nu iti amputeaza nimeni niciodata un picior sau o mana, o claviculta, un deget, indexul sau degetul mic, putin conteaza – si totusi conteaza – decat daca suferi un accident. Or din tara ta nu pleci niciodata accidental.

A fost un accident, total neprevazut, subit, neaşteptat, ca m-am hotarat eu ca mi-ar sta mai bine studiind in alta tara? Evident neverosimil. Si totusi...

Poate ca ar fi cazul sa citesc ceva mai multa sociologie – mai degraba decat psihologie – despre luarea deciziilor. La sociologie du choix. Am scris “si totusi”, un fel de then again care pentru mine are alte conotatii.

[...]

Simt amputarea pentru ca abia am ajuns aici si nu am avut eu timp sa imi cumpar lingurile mele si sa primesc in dar cactusi sau sa contorizez cateii si sotiile vecinilor. Mi-am cumparat o patura si o cratita. Incep sa ma obisnuiesc. Un singur lucru imi lipseste. Flagrant. Limba romana. Si inca nu am inceput sa o pun in plan secund, pentru ca o vorbesc destul de des.