Vreau să fiu cetăţean român!

Câteva constatări, mai întâi de toate. Nu sunt la curent cu ce se întâmplă în România, sunt prost informată – mai degrabă puţin informată – şi sunt părtinitoare.
Dar uite ce mi s-a întâmplat zilele astea! Mica şi temătoarea studentă română venită la Paris la marea şcoală de ştiinţe politice care domină un bulevard întreg în plin centru parizian, se contrazice cu o juristă americană, profesoară de drept American la şcoala cu pricina. Tema de foc: cum te adoptă sau nu societatea franceză pe tine, străin, şi e sau nu legitim să devii cetăţean francez dacă nu vorbeşti limba franceză.
Ea susţine că da, eu zic net, nu.
Argumentele ei: plăteşte impozite, are o slujbă, se descurcă vorbind mereu în limba ei natală, de ce să nu primească cetăţenie?
Argumentele mele: a fi cetăţean e în primul rând un statut politic. Or corpul politic care este societatea franceză decide să primească sau ba un nou membru în funcţie de nişte criterii clare. Nu e vorba decât despre mici (sau mari) dovezi de loialitate şi de capacitate de a participa. Noul cetăţean primeşte drepturi politice; ce oferă el în schimb? Cu ce se diferenţiază el de un simplu rezident? Poate că vorbind limba franceză arată că poate, la o adică, sa ia în mână un buletin de vot şi o ştampilă şi să exprime o opţiune politică teoretic conştientă. In faţa cabinei de vot se face o selecţie destul de evidentă între analfabeţi şi oamenii care ştiu să citească. Iar neînţelegerea limbii e, până la urmă, echivalentă cu analfabetismul pentru situaţia dată.
Aş mai adauga din enervare că a le vorbi francezilor în altă limbă, a fi străin în ţara lor şi a le impune să îţi răspundă în orice nu este limba franceză îmi pare un mic gest ce aminteşte net de colonialism. Hai să le impunem băştinaşilor engleza, că oricum noi nu ne coborâm să le înţelegem cultura! In plus, dacă un bosniac ar avea acelaşi raţionament, ar rămâne, probabil, fără pâine la alimentara şi fără ţigări la tutungerie. Francezului nu prea îi place să se înţeleagă prin semne, ca maimuţele.
Vorbesc limba franceză, locuiesc în Franţa cu acte în regulă (la propriu şi la figurat!), sunt cetăţean român, dar nu pot vota. Nu pentru instituţiile franţuzeşti; nici nu mă interesează. Nu pot vota pentru Parlamentul României. Paradoxul Numărul Unu: un anumit număr de forme legale îmi sunt cerute pentru a locui în Franţa şi le am pe toate. Cum nu doresc să lucrez pe teritoriul francez ci doar să studiez, numărul actelor este minim. Si totuşi, statul român îmi pretinde alte acte pentru vot. Nu le am, nu sunt recunoscută ca rezidentă franceză, nu pot vota.
Deci un student care învaţă în Paris, asumându-şi doar statutul de student şi nimic mai mult, NU este are, în fapt, drept de vot.
Americanca mutată în Paris pentru că oraşul e mai sigur decât ol’ Philly’ vrea să fie cetăţean francez. Eu nu. Eu vreau să mi se dea voie să fiu cetăţean român!